+4 0727 648 946

Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Alina Dragoș

Campania „Profesori extraordinari pentru România”  își dorește să vă prezinte acei profesori care au har, sunt curajoși, se implică dincolo de ce le cere fișa postului, fac altfel lucrurile reușind cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor.

Despre Alina Dragoș

Doamna profesor Alina Dragoș ne-a fost recomandată de doamna profesor Stela Toma Bozero, care spune despre ea că „unul din cei mai buni, capabili, apreciați și reprezentativi profesori ai învățământului sătmărean!”. Alina Dragoș este profesoară de limba si literatura romana si director la Colegiul Național „Ioan Slavici” din Satu Mare și este un #profesoriextraordinaripentruromania. Vă invităm s-o descoperiți în interviul următor.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑧𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖 𝑑𝑎𝑠𝑐𝑎̆𝑙?

AGD: Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Mintea mea alunecă de la un cadru la altul, privirea se prelinge sfios peste imaginile nealterate de trecerea anilor: sub ceasornicul cu pendulă din holul principal, o fetiță slabă, „cu claviatura coastelor distinctă”, cum ar spune Ana Blandiana, cu bucle aurii, fundițe și șosete albe cu clopoței, chipul alungit. Și o voce chinuită de griji și de remușcare: „Fata mamei! Am să te învăț azi și nu vei mai greși niciodată. Fata mamei…”
Eram fata cea mare pe care mama, dăscăliță, a dus-o la o altă școală, pasămite ca să nu fie interferențe în educația odorului ei. Aceasta și faptul că fratele meu, mai mic cu 6 ani, a solicitat întreaga atenție în primii lui ani de viață, au dus la o situație șocantă pentru mama care îmi cânta în limba franceză, pentru mama care avea pentru mine standarde înalte și mă adormea după amiezile în bibliotecă.
Era o după amiază senină de vară și eu făcusem o compunere plină de greșeli de ortografie și punctuație. A fost prima oară când vocea mamei, mereu exigentă, mereu fermă, a devenit gâtuită de emoție și înfrigurare. Emoție, deoarece cred că se învinovățea (pentru că nu m-a luat la clasă în grija ei). Înfrigurare, fiindcă se grăbea să mă învețe tot-tot-tot de parcă ar fi înghițit tot timpul într-o capsulă și toată informația științifică se revărsa în mine ca într-un ocean. Venind de la școală, unde se întâmplase nenorocirea cu acea compunere plină de greșeli, am lăsat amândouă pantofii la intrare și ne-am așezat pe hol, sub pendulul acela imens care marca timpul exterior, atât de diferit de cel al trăirii, la o măsuță mult prea mică, ce ne obliga să ne apropiem capetele una de alta. Am uitat de timp, de foame și am studiat ortografia și punctuația până la lăsarea întunericului.
„Nu vei mai greși niciodată”, mi-a spus. Și așa a fost. Aveam 9 ani și, în subconștientul meu, cred că atunci am decis că voi fi ca mama. Și tot atunci am înțeles că adevărata învățătură se face cu iubire.

𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑠𝑎̆-𝑖 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑡𝑖𝑛𝑒, 𝑐𝑒 𝑖-𝑎𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒? 𝐶𝑢𝑚 𝑡𝑒-𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒?

AGD: A – polinică
L – abirintică
I – dealistă
N – eoromantică
A – nalitică
Glumesc. I-aș spune că poate să mă îmbrățișeze oricând. Nici nu știți ce mare nevoie au uneori copiii de o îmbrățișare. I-aș spune că sunt o fire ludică. Și că el este, în mod cert, un copil valoros, chiar dacă nu e neapărat înzestrat la limba și literatura română. Trebuie doar să îi descoperim talentul; ne naștem cu aptitudini diverse. L-aș învăța că fiecare dintre noi își valorifică potențialul; important este să progresăm în ceea ce ne-am propus, acolo unde aspirațiile noastre ne proiectează. I-aș spune despre mine că și eu am avut temeri, că nu am crezut în mine mereu, dar că au fost alții care au crezut și nu m-au lăsat să renunț. I-aș mai spune că sunt și eu mamă și știu ce comori poate ascunde inima, spiritul unui copil. Că am călătorit și eu, asemeni micului prinț, pe multe planete, că m-am rătăcit uneori, dar am știut că există mereu un loc cald, armonios, în care mă pot întoarce.
Cred că i-aș mai spune despre mine că, oricâte temeri și provocări am trăit, am încercat să fiu mereu în armonie cu mine însămi. Că mi-a plăcut să visez cu ochii deschiși, să citesc, să cunosc libertatea de dincolo de orizont, să îmi astâmpăr dorul de cunoaștere. Că nu am uitat nicio clipă lucrurile care mă definesc. Și că, totodată, am uitat câte puțin. Că pretutindeni, în toate, eu „iubesc… și flori, și ochi, și buze și morminte”.

𝐶𝑢𝑚 𝑎𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑐𝑜𝑎𝑙𝑎 𝑖𝑑𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑡𝑖𝑛𝑒?

AGD: Ar fi o școală cu ferestre mari, ovale, ca niște oglinzi paralele pe care să desenezi în cretă matrice și figuri geometrice în spațiu sau răsturnate. Ferestre în care să-ți proiectezi și răsfrângi imaginea propriului spirit. O școală cu pereți înalți, nesfârșiți, alcătuiți din hărți digitale, interactive, care să te transporte oriunde pe glob, oferindu-ți experiențe documentare, arătându-ți lumi și civilizații sau elemente de antropologie și istorie, imagini și informații despre relief, floră și faună.
O școală împrejmuită de poieni, cu tei și salcâmi, cu pajiști pline de florile câmpului, cele mai potrivite ca săli de lectură. O școală cu biblioteci virtuale, care să-ți permită să accesezi orice volum sau manuscris din orice parte a globului și din orice timp al istoriei, în format scanat, un tunel spre alte realități virtuale.
O școală ideală aș vrea să aibă toate spațiile adecvate cluburilor și cercurilor artistice din domeniul muzicii, al picturii. Să cuprindă multe săli și terenuri destinate tuturor sporturilor. Și nu în ultimul rând să aibă amenajate locuri pentru recreere. Pentru că uităm adesea că școlile au nevoie și de aceste lucruri, ca niște supape de evadare. Le-aș numi pur și simplu: „loc pentru visat”. Acolo m-aș așeza după ce am citit și reflectat, acolo aș construi o viziune.
Însă nu există școală ideală fără viață. Tot ce am enumerat mai sus e amorf și sterp fără elevi ideali și profesori ideali. Aceasta, însă, e o altă discuție.

𝐶𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑖 „𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙” 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑗𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑔𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟 𝑒𝑥𝑡𝑟𝑎𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑎𝑟?

AGD: Nu sunt un profesor extraordinar. Nu cred în extraordinar. Extraordinar e profesorul Gavrilescu din romanul eliadesc, dar și el, năucul, își pierde partiturile și cam încurcă realitățile.
Eu am avut parte de profesori fascinanți. Unul dintre ei este chiar profesoara mea de limba română, care m-a recomandat pentru acest interviu. Nu cred că mă ridic deocamdată la standardele pe care le-am cunoscut admirând-o, pe când îi eram discipol. Deci știu cum este să procedezi „altfel” decât majoritatea profesorilor din sistem, dar am încă o cale de parcurs „atât de lungă…”, ca să parafrazez cunoscutul vers eminescian.
Apelez la ora de curs la diverse strategii ca să-i conduc pe cititorii mei spre metatext. Extrag fragmente semnificative dintr-un roman, fragmente pe care le citim și le analizăm împreună, proiectez clipuri video cu diverse adaptări, ecranizări, îi provoc la dezbatere, citim (firesc, autentic, cu nuanțe) din lirica reprezentativă sau ascultăm recitări ale marilor actori și apoi interpretăm (întotdeauna ÎMPREUNĂ) mesajul artistic.
Tot ce știu este că facem lecții interactive. Nimic nu mi se pare mai trist decât să vorbesc singură. Nici nu stau la catedră, sunt mereu în mijlocul elevilor, le privesc chipurile, ca să înțeleg efectul pe care ora îl are asupra lor, încerc să le citesc gândurile și să le înțeleg ideile. Ora mea e un spațiu liber al comunicării, în care avem curaj să emitem opinii, fără a ne judeca atunci când greșim. Ca un cerc al încrederii. Eu sunt convinsă că predarea prin fascinație este singura care funcționează fără greș. Textul supus atenției trebuie să le ridice cititorilor un semn de întrebare și, astfel, ei încep să manifeste interes.
Dacă o oră e reușită pentru mine, aceasta înseamnă că am discutat mult cu elevii mei, că au pătruns îndărătul cuvintelor, că i-am pus pe gânduri. De fapt, da, acesta e un răspuns: știu că i-am atras atunci când îi văd ieșind în pauză îngândurați în privința ideilor discutate; înseamnă că i-am provocat. Și, da, trimiterea la aspecte din existența noastră reală, în actualitate, e o provocare permanentă pentru mine. Pentru că, dacă rămâi doar în operă, acolo e un spațiu ficțional, plăsmuire a imaginației. Dar dacă vor regăsi valori pe care să le transfere în realitatea imediată, vor fi mult mai impresionați.
Ce calități profesionale am? Sunt un bun metodician: predau logic, structurat, algoritmic, analitic. Am în spate ani de studii și de competență: mi-a plăcut excelența la toate competițiile naționale de limba română și de limbă modernă la care am participat. M-am aplecat ani în șir asupra unor studii și articole de cercetare și apoi asupra unei teze de doctorat cu care mă mândresc legitim, deoarece am realizat un studiu pe un teritoriu nebătătorit al literaturii sud-est europene interbelice și am reabilitat un prozator (și dramaturg) prea puțin cunoscut: George Mihail Zamfirescu.
În anii din urmă, vreau să cred că sunt apreciată în managementul educațional ca un profesionist. Acesta e singurul criteriu care m-a propulsat în funcția de director.
Despre calitățile personale îi las pe elevii mei să vorbească. Vă spun doar că sunt un om temeinic: nu abandonez niciun proiect la jumătate de drum. Și cred în bunătate; o consider chiar o trăsătură superioară inteligenței. Am văzut inteligența însoțindu-se cu ticăloșia; într-un astfel de context, nu valorează nimic.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑣𝑜𝑐𝑎̆𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑖 𝑖̂𝑛 𝑗𝑜𝑏-𝑢𝑙 𝑡𝑎̆𝑢 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑙𝑒 𝑔𝑒𝑠𝑡𝑖𝑜𝑛𝑒𝑧𝑖?

AGD: Cred că am avut doar provocarea debutantului. Mi-amintesc prima oră de curs, la o clasă a XII-a cu specializare matematică-informatică (așadar nu erau filologi, așadar erau băieți mulți și foaaaarte înalți). Eu – slabă, fragilă, cu o voce lipsită de volum (nici azi nu mă laud cu o voce puternică, deși sunt născută în Țara Oașului, ținutul strigăturilor, al „țâpuriturii”). Statura lor m-ar fi putut răsturna la o simplă atingere, iar vocile lor m-ar fi acoperit fără niciun efort. Am început să le vorbesc despre spațiul literaturii și nu mai știu ce a urmat. Dar s-a făcut liniștea aceea plăcută și ochii toți s-au ațintit spre tablă. Cuvântul m-a salvat. Cuvântul poate fi un univers compensator. Am uitat de toate și ne-am transpus în lumea protectoare a ficțiunii.
Cu modestie și cu sinceritate pot spune că, de atunci și până azi, nu cred că am mai cunoscut vreo provocare; în orice caz, nu una în fața căreia să dau înapoi. Mi-e teamă de multe în viață: de boli, de suferințe, de pierderea celor dragi, dar nu mi-e teamă de provocările profesiei.
Ca director, probabil că principala provocare e faptul că am mereu agenda plină și fiecare zi e lipsită de predictibilitate. Uneori, mă simt precum Sisif, care, fericit că a ajuns în vârf de munte, privește neajutorat bolovanul rostogolindu-se din nou în pantă. Dar am puterea să o iau din nou de la capăt, cu responsabilitate asumată. Și cred că asta mă umanizează.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑖𝑓𝑖𝑐𝑖𝑙 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑖𝑒𝑟𝑎 𝑡𝑎 𝑠𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆-𝑙 𝑑𝑒𝑝𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖?

AGD: A existat un astfel de moment. Le sunt recunoscătoare membrilor familiei mele și prietenilor pentru că l-am depășit. A fost necesar să dau cu capul de pragul de sus, ca să-l pot vedea și pe cel de jos. Eu am fost destul de răsfățată în cariera profesională: am întâlnit mereu oameni adevărați și onești, profesioniști care au crezut în hărnicia și competența mea și ușile mi s-au deschis ușor – în cercetare, la catedră, chiar la catedra universitară. Dar am intrat de ceva vreme în domeniul managementului educațional și a fost un moment când am simțit că toată experiența pe care am dobândit-o și toată munca depusă și toată competența mea valorează prea puțin pentru unii care vânează astfel de funcții. A fost dureros, dar am înțeles că, în cele din urmă, binele se sedimentează și se decantează de rău. Mi-am atins obiectivul în mod onest și clar, dar a fost o traiectorie plină de obstacole, ca orice drum drept. N-am să uit acel blocaj, după cum îmi voi aminti mereu cu recunoștință de cei care au crezut în mine neclintit, colegi sau superiori ierarhic. Și voi ști cât de fragile sunt aceste funcții și că ele pot fi utile și dezirabile atâta timp cât le valorifici pentru a lăsa o amprentă în urma ta.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑟𝑒𝑎/𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑡̦𝑖 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑖 𝑛𝑒𝑣𝑜𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑒/𝑚𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡̦𝑖𝑒?

AGD: Mărturisesc că inițial m-a încercat un sentiment de rușine deoarece am căutat cu ardoare în memorie o astfel de întâmplare reușită și nu am știut ce să răspund. Apoi mi-am dat seama: de fapt, toată existența mea ca profesoară, la catedră, e plină de mici întâmplări reușite. Fiecare privire veselă, fiecare licăr de speranță, fiecare curiozitate a elevilor mei e o astfel de poveste.
Dacă este, totuși, să caut printr-o serie de retrospecții succesive, aleg să mă opresc asupra unui moment. Primii mei ani ca profesor de limba și literatura română în Satu Mare i-am petrecut la Colegiul Național „Kölcsey Ferenc”, cu elevi vorbitori de limba maghiară, ca limbă maternă. A fost o situație fericită faptul că, venită dintr-o Timișoară multiculturală prin excelență, am intrat în lumea elevilor mei fără prejudecăți, dincolo de orice convenții, deși, pe atunci, eu nu cunoșteam deloc nici limba și nici cultura lor. Când le-am descoperit inteligența și profunzimea, am știut că ne va lega o prietenie pe viață. Eu am crezut în ei și ei au crezut în mine. Am studiat împreună frumos, în armonie și sens, cu empatie, cu prietenia aceea care îmbină respectul, rigoarea bine temperată și umorul și toate laolaltă. În preajma sărbătorilor de iarnă, i-am invitat să colindăm în școală, împreună. În limba română, mai ales. Am observat că la repetiții sala era din ce în ce mai plină, până când a devenit neîncăpătoare. În ziua spectacolului, bradul luminos ardea pe scenă aprins ca un rug, oamenii se așezau în public curioși și timizi, purtând în palme câte o floare sau o lumânare sau un glob. Și unul din profesorii vechi ai școlii, care, cu ajutorul unei asociații reușea să facă mici surprize copiilor, pregătise bomboane.
Când scena s-a umplut, i-am zărit privirea consternată. Bomboanele nu acopereau nici jumătate din numărul celor care s-au strâns în jurul meu pentru a colinda împreună, în diferite limbi. Mi-amintesc și acum emoția, fiorul, căldură publicului, aplauzele și îmbrățișările furtunoase din final. Iar domnul profesor a fugit repede și a completat bomboanele numai el știe de unde, dar toți ne-am delectat cu ele în cele din urmă.
Cred că de atunci simt că toți putem comunica și că nu există bariere atunci când ne lăsăm conduși de bune intenții și de încredere. Și acest imbold mă inspiră să gândesc în afara coliviei.

𝑇𝑒 𝑟𝑜𝑔 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑡𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑛𝑜𝑖 𝑢𝑛 𝑣𝑖𝑠 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡̦𝑖 𝑙-𝑎𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑙𝑖𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖.

AGD: Vă voi face o mărturisire (am început cu un monolog confesiv, foarte personal, așa că voi încheia circular): visul meu împlinit este fiul meu. Nu, nu sunt una dintre acele mame care trăiește prin propriul copil, nu sunt nici ridicolă prin insistență, nici vanitoasă, nici preocupată până la obsesie de acest aspect din viața mea. Spun onest că e „visul meu, din toate cel frumos” pentru că, așteptat cu ardoare, visat și iubit încă de când înmugurea în pântecul meu, fiul meu reprezintă o identitate, un tip de sensibilitate și gândire în care vibrează ființa mea și a strămoșilor mei. Dacă există un avatar, o proiecție a eului meu interior în univers, el este acesta.
Visul meu neîmplinit este acela de a-mi trăi viața în spațiul sacru al scriiturii ca-ntr-un cer nesfârșit. Citind și scriind. Este, dacă vreți, un vis pe care-l proiectez spre o senectute senină și contemplativă. Sper să-l văd astfel concretizat.

𝐴𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑙 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑠𝑎𝑢/𝑠̦𝑖 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑡𝑡𝑜 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑒 𝑔ℎ𝑖𝑑𝑒𝑧𝑖 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆?

AGD: Modelul meu personal este mama. Exigentă și sensibilă, scrutând mereu orizontul cu o privire cercetătoare, critică, și, în același timp, delicată ca petalele unei lalele (floarea ei preferată). Fire artistică și gândire lucidă, rațională. Vorbește puțin, șoptit, dar spune multe; știe să transmită adevăruri adânci în priviri și gesturi. Cu un umor de excepție și o finețe a observației psihologice ieșită din comun. Cu o sete de viață și o ambiție de a trăi pentru a ne face pe noi fericiți. Ea este ceea ce aspir să devin.
Nu am un motto. Dar îmi plac aceste cuvinte ale lui Boris Vian: „Dacă ai răbdare, poți să treci și munții; dar dacă ai inteligență, zbori peste ei.” Cred că mă îndeamnă să caut mereu soluții neconvenționale sau care nu sunt la îndemâna oricui, la orice provocare.

Campania „Profesori excepționali pentru România”  își dorește să vă prezinte oamenii care reușesc cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor și să schimbe în bine educația din România.

Dacă cunoști un astfel de om căruia ai vrea să-i mulțumești și să-l faci cunoscut altora,  nu ezita să ne trimiți recomandarea ta, vrem să-i mulțumim și noi pentru tot ceea ce face!

Citește mai multe interviuri cu „Profesori Extraordinari pentru România”!