Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Consuela Colțan

Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Consuela Colțan

Campania „Profesori extraordinari pentru România” își dorește să vă prezinte acei profesori care au har, sunt curajoși, se implică dincolo de ce le cere fișa postului, fac altfel lucrurile reușind cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor.

Contribuie acum

Despre Consuela Colțan

Consuela Coltan este profesor învățământ primar la Școala Gimnazială Nr. 280 și ambasador onorific al campaniei „Scoala în natură” inițiată de Asociația „Life Education for All” (Scoala in natura- campania de promovare a educatiei in aer liber).

Este câștigător al concursului derulat anual de Ministerul Educației „Creatori de Educație”-edițiile 2019 și 2021, castigatoare a premiului „Profesori de 10″ acordat de către Consiliul Național al Elevilor, consul al Spațiului la ESERO România și profesor în cadrul proiectului „Educație la Înălțime”. Într-un cuvânt, o profesoară extraordinară despre care spunem, fără rezerve, că dacă toți profesorii din România ar fi la fel ca ea, învățământul românesc ar arăta cu totul altfel decât acum.

O iubim, îi mulțumim pentru tot ceea ce face și o asigurăm că noi o vom sprijini de câte ori ne va cere ajutorul.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑧𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖 𝑑𝑎𝑠𝑐𝑎̆𝑙?

SCC: Sincer, nu știu dacă am avut un moment anume sau o revelație a ceea ce îmi doream să devin când voi fi mare… acum simt că dintotdeauna acesta a fost drumul meu și mă bucur că l-am urmat. Am crescut cu poveștile mamei despre elevii săi (ea fiind o perioadă învățător suplinitor la școala din satul natal), am continuat cu atașamentul față de propria învățătoare, pe care o imitam în gestică, tonalitatea vocii și chiar în metodele de predare aplicate în „clasa păpușilor” din sufragerie, pentru ca, în final, să-mi definesc calea prin alegerea liceului pedagogic, în detrimentul celui sanitar (pe vremea comunismului, acestea fiind cele mai bune două opțiuni de licee). Dar, ceea ce știu sigur este că mereu mi-a plăcut să fiu între copii, înconjurată de hohote de râs, de ochi curioși ce mă analizează din cap până-n picioare și de glasuri ce nu contenesc cu întrebările. Acest univers al inocenței este lumea în care mă simt cel mai bine, în care îmi îndeplinesc menirea și în care, parcă, îmi retrăiesc copilăria iar, și iar, și iar…

𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑠𝑎̆-𝑖 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑡𝑖𝑛𝑒, 𝑐𝑒 𝑖-𝑎𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒? 𝐶𝑢𝑚 𝑡𝑒-𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒?

SCC: Copiii au așa, un dar anume de a te vedea exact așa cum ești, așadar n-ar trebui să spun eu foarte multe lucruri despre mine. Dar dacă e nevoie, i-aș zice că sunt mică de înălțime ca și el, că ador să mă joc și să cânt, că îmi plac păpușile și teatrul, poveștile și enigmele, plimbările lungi în natură și oamenii sinceri. Că, în ciuda emotivității evidente, sunt un om puternic, cu dorința permanentă de a fi mai bun pe zi ce trece, luptându-mă cu slăbiciunile mele, dar și cu piedicile și răutățile lumii în care trăiesc. I-aș mai spune că sunt fericită și cu adevărat împlinită atunci când creez și dăruiesc: amintiri, trăiri, grijă, timp, educație, iubire.

𝐶𝑢𝑚 𝑎𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑐𝑜𝑎𝑙𝑎 𝑖𝑑𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑡𝑖𝑛𝑒?

SCC: „Școala ideală”… în viziunea mea, ar însemna libertate și spațiu. Visez la o școală în care copiii învață în săli mari și luminoase ¬(într-un singur schimb, nu în trei!), în care se joacă în iarbă în fiecare recreație, citesc la umbra pomilor fructiferi, cultivă legume, îngrijesc flori și animale, pregătesc și servesc masa alături de profesorii lor.

Dintotdeauna am considerat că educația nu înseamnă numai noianul de cunoștințe îndesate în mintea copiilor, ci educația înseamnă VIAȚĂ. Din dorința de a le oferi cât mai multe informații despre trecut, pierdem din vedere viitorul, uităm că ai noștri copii vor trăi și vor evolua mâine, într-o societate cu totul diferită. De aceea, ei au nevoie în primul rând de abilități și aptitudini care să le asigure în viitor integrarea și adaptabilitatea, cum ar fi: comunicarea, creativitatea, gândirea critică și spiritul de inițiativă. De asemenea, în această ”școală ideală”, aș exersa zilnic empatia, generozitatea, civismul, bunătatea, grija față de oameni și de natură, dar nu la nivel teoretic, ci practic, prin situații reale de viață, în mediul școlar, dar mai ales în afara lui. Doar astfel, școala își va îndeplini cu adevărat rolul, acela de a forma generații care să creeze o lume mai bună pentru noi toți.

𝐶𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑖 „𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙” 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑗𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑔𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟 𝑒𝑥𝑡𝑟𝑎𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑎𝑟?

SCC: Cred că fiecare cadru didactic este ”altfel”, căci suntem unici și cu viziuni diferite asupra actului didactic… și e chiar foarte bine să fie așa. Poate, faptul că eu am deschis ușa clasei pentru a arăta celorlalți cum abordez învățarea m-a făcut să fiu considerată ”altfel” în ochii unora, și doar cea care ”se vrea vedetă” în ochii altora. Cert este că, în cancelaria virtuală, învățăm enorm unii de la alții, facem schimb de idei și căutăm soluții, iar cei care au cel mai mult de câștigat sunt, de fapt, copiii din clasele noastre.

Crezul meu didactic este educația făcută cu dragoste și din dragoste. De 27 de ani, intru în clasă cu aceeaşi bucurie şi dorinţă de a-i determina pe copiii mei să vină cu drag la școală, de a-i motiva să înveţe şi de a găsi calea spre sufletele lor. Mereu m-am pus în ”pielea” elevului, gândindu-mă ce mi-ar plăcea să aflu nou, cum s-ar întâmpla acest lucru şi prin ce mijloace și tocmai de aceea, m-am străduit zilnic să concep lecţii cât mai atractive, care să stârnească interesul copiilor şi să le menţină atenţia trează.

Sunt de părere că este necesar ca mediul învăţării să fie suficient de stimulativ şi de diversificat, astfel încât să ofere fiecărui elev o motivaţie susţinută. O învățare cu adevărat trainică nu se realizează exclusiv între pereții clasei, ci și în natură, în muzee și biblioteci, pe stradă, în parc, la teatru sau în instituțiile în care lucrează părinții. Acest tip de învățare experiențială mă străduiesc să le-o ofer și eu elevilor mei, îmbinând formalul cu nonformalul și cu școala în aer liber, iar rezultatele sunt pe măsură: încredere și siguranță în forţele proprii, bucuria descoperirii şi satisfacţia succesului.

Copiii sunt asemeni florilor, cărora nu le trebuie numai un sol fertil, ci au mare nevoie de lumina și căldura emanate de înțelegerea, de încurajarea și de susținerea noastră. În această profesie,„stilul de predare model” sau „metoda didactică perfectă” devin eficiente doar dublate de respectul față de copil și de dragostea nemărginită, ce îi va umple fiecare colțișor al sufletului cu amintiri neprețuite.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑣𝑜𝑐𝑎̆𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑖 𝑖̂𝑛 𝑗𝑜𝑏-𝑢𝑙 𝑡𝑎̆𝑢 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑙𝑒 𝑔𝑒𝑠𝑡𝑖𝑜𝑛𝑒𝑧𝑖?

SCC: Provocarea zilnică este cu mine însămi și se referă la faptul că nu știu să spun „nu”, că mă implic în mult prea multe proiecte și nu mai reușesc să îmi gestionez timpul și că nu vreau să dezamăgesc pe nimeni în jurul meu (…probabil, o țară a copilăriei). Ca și în cazul multor colege din învățământul primar, ziua mea de lucru se prelungește mult după miezul nopții, pregătind materiale didactice, proiectând situații de învățare atractive, corectând caiete și teste, scriind proiecte educaționale, realizând teme la diverse cursuri de formare, scriind articole de specialitate sau gândind ateliere pentru profesori. În aceste condiții, este destul de greu să te mai ocupi și de familie sau de sănătatea proprie și, uneori, simți că clachezi. Însă, tot familia și copiii de la clasă îmi dau puterea de a merge mai departe cu aceeași pasiune și dedicare.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑖𝑓𝑖𝑐𝑖𝑙 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑖𝑒𝑟𝑎 𝑡𝑎 𝑠𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆-𝑙 𝑑𝑒𝑝𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖?

SCC: Un moment dificil al nostru, al tuturor, a fost pandemia care ne-a determinat să ne mutăm activitatea didactică în online. Deși mă străduiam să le mențin viu interesul pentru învățare, puneam accent foarte mult pe trăirile lor și pe starea de bine, le zâmbeam mereu, mă interesam de cum se simt, discutam orice problemă apărea și de orice natură, le făceam diverse surprize, mă costumam în tot felul de personaje, periodic aveam invitați, …parcă tot nu era de ajuns, simțeam că „îi pierd” pe zi ce trecea.

Atunci am început să mă gândesc la soluții de reconectare cu ei. Am scris de mână scrisori și i-am trimis fiecăruia prin poștă; de 1 Decembrie, le-am făcut o vizită la ușa casei pentru a-i premia pentru curaj și reziliență; le-am dat teme-provocări care se realizau în cartier, în grupe de câte 3-4 elevi și, în final, atunci când vremea ne-a permis, am pus bazele „școlii în aer liber”. Astfel, după școala online, ne întâlneam în parc sau în livadă și ne continuăm activitatea didactică, respectând, bineînțeles, regulile de protecție sanitară. Cum nu prea aveam cele necesare pentru un astfel de demers, Oana Mîndruț și Asociația „Life Education for All” ne-au sărit în ajutor fără ezitare și pentru aceasta le suntem profund recunoscători.

O frumoasă colaborare am avut și cu părinții elevilor, care îi aduceau pe copii la locul de desfășurare a lecțiilor în aer liber. Beneficiul „școlii în natură”a fost enorm: elevii mei au avut posibilitatea de a se manifesta liber, de a fi mai relaxați, de a respira aer curat, de a face mișcare și de a socializa, dincolo de ecranul rece al laptopului.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑟𝑒𝑎/𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑡̦𝑖 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑖 𝑛𝑒𝑣𝑜𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑒/𝑚𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡̦𝑖𝑒?

SCC: Este vorba despre o întâmplare relativ recentă, tot din pandemie, care mi-a întărit convingerea că „primești ceea ce oferi”.

Pentru mine a devenit o tradiție ca începutul fiecărui an școlar să fie memorabil, plin de surprize pentru copii, cu invitați de seamă și cu rochița mea personalizată în funcție de specificul clasei în care suntem. Toată vara am pregătit cu minuțiozitate această zi, ținând cont și de faptul că urma clasa a patra, ultimul an petrecut împreună cu această serie de copii. Doar că, planul meu a fost dat peste cap de infectarea cu covid, iar mult-așteptata reîntâlnire cu copiii era imposibil de realizat. În acea zi, cu tristețe în suflet, urmăream pe fereastră cum se îndreaptă copiii spre școală, veseli și frumoși, cu ghiozdanul în spate și cu buchete de flori în mână. Mi-am întors privirea spre dreapta și văd apărând pe alee un șir de elevi în uniforme și cu cravată portocalie, cu bannere colorate în mâini și care strigau cât îi ținea gura: „D-na învățătoare, vă iubiiim!”. Abia când grupul de copii, însoțit de părinți, s-a oprit în fața scării în care locuiesc eu, mi-am dat seama că sunt elevii mei și atunci am izbucnit în lacrimi de bucurie. „Nu plângeți, doamna!”, se auzea de jos, „O să fiți bine!”, „Sănătate!”, „Vă iubim muult!”, „Am venit să vă facem o surpriză, așa cum ne faceți și dvs mereu!”…

Ce poți să mai spui în fața unui asemenea gest? Doar să fii recunoscător și să mulțumești pentru iubirea ce ți se întoarce înmiit și pentru binecuvântarea de a fi profesor.

𝑇𝑒 𝑟𝑜𝑔 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑡𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑛𝑜𝑖 𝑢𝑛 𝑣𝑖𝑠 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡̦𝑖 𝑙-𝑎𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑙𝑖𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖.

SCC: A deveni învăţătoare a fost visul meu din copilărie, pe care am reuşit să mi-l îndeplinesc. De aceea, eu nu consider că ceea ce fac zilnic este „un serviciu” sau „un loc de muncă”, ci este o pasiune, transformată într-un mod de viață, plin de bucurii și de satisfacții.

În plan personal, am mai avut un vis din copilărie, ce mi-a fost îndeplinit la maturitate. Este vorba despre un salt cu parașuta în tandem de la 4000 m, pe care l-am primit cadou din partea familiei la împlinirea vârstei de 40 ani. În copilărie, de 1 Iunie, la unitatea militară unde lucra tatăl meu se organiza un spectacol aviatic, la care participau copiii angajaților. An de an așteptam evenimentul cu nerăbdare, căci eram fascinată de parașutele care colorau cerul și care deveneau din ce în ce mai mari pe măsură ce se apropiau de pământ. De atunci, mi-am promis că într-o zi voi „pluti” și eu cu parașuta în aer și voi simți libertatea și adrenalina unui astfel de zbor. Visul a devenit realitate și a fost o experiență pe care aș repeta-o fără ezitare.

Întorcându-mă în plan profesional, aș formula astfel visul la care încă aspir: „Sper să apuc ziua în care va exista o justă finanțare a educației și în care statul va investi cu adevărat în viitorul ţării!”

𝐴𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑙 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑠𝑎𝑢/𝑠̦𝑖 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑡𝑡𝑜 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑒 𝑔ℎ𝑖𝑑𝑒𝑧𝑖 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆?

SCC: Maica Tereza spunea atât de frumos: „Nu contează ceea ce faci, ci câtă dragoste pui în ceea ce faci.” În plan personal sau profesional, încerc să pun suflet și emoție cât cuprinde, căci știu că doar astfel îmi pot duce la îndeplinire vocația de DASCĂL și de OM.

Campania „Profesori excepționali pentru România” își dorește să vă prezinte oamenii care reușesc cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor și să schimbe în bine educația din România.

Dacă cunoști un astfel de om căruia ai vrea să-i mulțumești și să-l faci cunoscut altora, nu ezita să ne trimiți recomandarea ta, vrem să-i mulțumim și noi pentru tot ceea ce face!

Citește mai multe interviuri cu „Profesori Extraordinari pentru România”!

Descoperă profesori!