Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Dana Busuioc

Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Dana Busuioc

Campania „Profesori extraordinari pentru România” își dorește să vă prezinte acei profesori care au har, sunt curajoși, se implică dincolo de ce le cere fișa postului, fac altfel lucrurile reușind cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor.

Contribuie acum

Despre Dana Busuioc

Dana Busuioc este educatoare la Grădinița din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 1 Orășeni Deal din județul Botoșani. Ne-a impresionat aplicația ei în cadrul competiției noastre de anul acesta pt proiectul „Școala din curtea școlii” și drept urmare, am și dotat școala Orășeni Deal cu spații de învățare în aer liber. Nu sunt foarte mulți profesorii care caută soluții pentru a-și dota școala în care lucrează și nu cer, în mod egoist, doar pentru ei și clasa lor; iar Dana Busuioc a mai reușit să primească sponsorizări pentru școală și de la alte ONG-uri. O vedem zilnic cum posteaza pe facebook activitățile grozave pe care le face cu copiii și am simțit, dincolo de imagini, multă pasiune pentru munca ei.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑧𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖 𝑑𝑎𝑠𝑐𝑎̆𝑙?

DB: Am devenit educatoare din întâmplare!

Visul meu a fost să ajung inginer silvic. Am crescut la marginea codrului, la poalele munților. Iubesc pădurile și întotdeauna am simțit că au nevoie de cineva care să le „vadă” și să le protejeze; îmi doream să fiu și eu una dintre acele persoane.

O serie de întâmplări neprevăzute a făcut să dau admitere la liceul pedagogic și să intru printre primii. Am reușit să termin cei cinci ani doar cu gândul că mă voi înscrie la Facultatea de Silvicultură și-mi voi urma visul. Pentru că familia nu mă putea susține în facultate, m-am gândit să lucrez un an ca educatoare pentru a pune deoparte banii necesari.

Anul acela, primul an din cei 25 adunați până acum, m-a transformat. Postul primit era la o casă de copii preșcolari din satul bunicilor mei. Aveam alături de mine trecutul și viitorul, bunicii și copiii, înțelepciunea și visele. Aveam lângă mine copiii nimănui pentru care orice mică atenție era o minune. Acolo am învățat că iubirea e necondiționată, că orice ființă are nevoie de sprijin și validare, că educația nu trebuie să fie un privilegiu ci o normalitate. Acolo m-am reinventat și am hotărât că voi continua pe acest drum.

La visul meu nu am renunțat în totalitate, doar l-am transferat altora. Doi dintre prichindeii cu care mi-am început cariera au terminat Facultatea de Silvicultură și deja lucrează în acest domeniu. Știu că vor mai fi și alții ca ei iar asta îmi aduce mulțumire. La planificarea fiecărui proiect introduc elemente de ecologie și activități care să se desfășoare afară. Cultiv copiilor dragostea pentru natură și certitudinea că ei sunt cei care pot să o protejeze.

𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑠𝑎̆-𝑖 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑡𝑖𝑛𝑒, 𝑐𝑒 𝑖-𝑎𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒? 𝐶𝑢𝑚 𝑡𝑒-𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒?

DB: E greu să povestesc despre mine…mai ales unui copil. Dar îl iau de mână și îl duc lângă un copăcel pe care l-am plantat împreună. Așa ești tu, așa am fost și eu- mici, subțiri, firavi, privind doar în apropiere și căutând sprijin. În fiecare an am crescut câte puțin, am început să am primele gânduri asemeni primelor frunze. Înălțându-mă, am privit tot mai departe. Apoi au apărut florile – idei frumoase care mi-au dat încredere și speranță. Ideile le-am pus în practică la fel cum florile se transformă în fructe, apoi le-am împărțit altora în același fel în care se împrăștie semințele: unele au dat de suport bun și au rodit, altele s-au irosit. Odată cu trecerea timpul am avut parte de soare cald, de nopți senine, de ploi sau furtuni, de adieri sau de vijelii, de zăpadă protectoare sau de geruri cumplite. Au fost vremuri când fiecare strop de ploaie îmi aducea împliniri. Au fost și vremuri când s-au rupt crengi și au provocat dureri. S-au vindecat, s-au cicatrizat și au dat lăstari noi, mai viguroși și mai hotărâți să înfrunzească și să înflorească. Nici un copac nu e perfect tot așa cum nici un om nu e perfect. Dar fiecare -copac sau om – e real, e frumos și își are rostul său.

𝐶𝑢𝑚 𝑎𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑐𝑜𝑎𝑙𝑎 𝑖𝑑𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑡𝑖𝑛𝑒?

DB: Oameni, spațiu și viziune – asta ar compune școala mea.

Oamenii- sunt o comunitate bazată pe încredere, siguranță și dragoste. Profesori apropiați de elevi, deschiși, într-o continuă evoluție, învățând și experimentând, analizând și descoperind. Elevi liberi să își spună punctul de vedere, asumându-și roluri de conducere- cu realizări și eșecuri. Comunitate locală implicată în educație, susținători externi ai activităților.

Spațiul- are rolul de profesor: săli luminoase, pereți cu semnificații, mobilier modern în interior și exterior, aparatură de ultimă generație, spațiu verde presărat cu soiuri diferite de arbori și flori, un solar cu plante autohtone, un autocar electric pentru deplasări.

Viziunea- învățăm în ritmul nostru, ne descoperim și dezvoltăm abilitățile, nu lăsăm pe nimeni în urmă, cerem și oferim ajutor.

Școala mea ideală consideră greșelile un pas în evoluție, ține cont de sentimente, descoperă valori comune, cultivă starea de bine personală și colectivă. Și, bineînțeles, este suficient finanțată pentru a asigura calitatea educației.

𝐶𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑖 „𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙” 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑗𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑔𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟 𝑒𝑥𝑡𝑟𝑎𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑎𝑟?

DB: Dacă primeam întrebarea la începutul anului, aș fi spus că fac multe altfel decât colegii din sistem. Acum nu mai pot susține ideea asta pentru că am avut o experiență care m-a marcat. Am intrat în comunitatea Teach for Romania și am înțeles că fiecare facem lucrurile altfel, în funcție de ADN-ul fiecăruia, de educația primită, de situațiile cu care ne confruntăm, de emoțiile pe care le trăim și de motivația pe care o avem.

Totuși cred că ceva fac diferit: nu mă opresc din încercat. O parte a oamenilor renunță după două sau trei încercări eșuate. Eu nu – îmi iau o pauză în care să mă împac cu eșecul apoi o iau de la capăt. Iar și iar, până reușesc ce mi-am propus sau măcar ceva asemănător ca idee și valoare.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑣𝑜𝑐𝑎̆𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑖 𝑖̂𝑛 𝑗𝑜𝑏-𝑢𝑙 𝑡𝑎̆𝑢 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑙𝑒 𝑔𝑒𝑠𝑡𝑖𝑜𝑛𝑒𝑧𝑖?

DB: O educatoare are parte de multe provocări: de la un șiret care nu stă legat până la un proiect important ce trebuie realizat contratimp. Pentru mine, cele mai mari provocări sunt numărul mare de copii la grupă și insuficienta dotare a grupei cu materiale didactice.

Anul acesta grupa mea are 30 de copii, în condițiile în care ar trebui să cuprindă maxim 18. Am solicitat înființarea unei a doua grupe, dar fără succes. Nu mi-a rămas decât să mă conformez și să găsesc metode prin care să păstrez securitatea celor mici și să desfășor activități care să corespundă nivelului de dezvoltare al fiecăruia.

Pentru a fi în siguranță la grădi, am conceput împreună cu ei câteva reguli și le-am definit consecințele. Am exclus cuvântul „nu” din ele, deoarece învățăm să gândim pozitiv. Le-am repetat zilnic și ne-am asigurat că le respectăm. Nu a fost ușor, deoarece copiii au între 3 și 6 ani, provin din medii diferite, familiile cultivă convingeri diferite. Ne-am acceptat diferențele iar acest lucru a fost cel mai important pas spre construirea legăturilor dintre noi. Am învățat să ne recunoaștem și să ne acceptăm emoțiile, de orice fel ar fi ele: bucuria, satisfacția, recunoștința, entuziasmul, tristețea, neliniștea, supărarea. Le cultivăm pe cele pozitive iar pe cele negative încercăm să le înțelegem, să le diminuăm intensitatea și să le transformăm. Ca sprijin avem roata emoțiilor și un set de exerciții de coreglare cu care copiii s-au familiarizat.

La o grupă mixtă, activitățile sunt mai dificil de realizat. Toți copiii au nevoie să iasă în afara spațiului de confort pentru a testa, experimenta, analiza, evolua. La începerea celui de-al doilea modul am încercat o abordare diferită: am format perechi de câte doi copii de vârste diferite dar cu interese comune. Cei mici sunt ajutați de cei mari, conferindu-le acestora statutul de frate/soră mai mare. A fost ceva nou pentru mine și nu știam ce reacții vor avea copiii. Au fost surprinși, puțin timizi la început, neîncrezători. Cu fiecare activitate desfășurată în acest fel , copiii au început să se apropie, să se sprijine reciproc, să se cunoască și să realizeze împreună sarcinile. Copiii de 5-6 ani își iau în serios rolurile de lider și protector iar cei de 3-4 ani își satisfac nevoia de siguranță și cea de apartenență. Suntem încă în stadiul de acomodare, ne e greu la începutul fiecărei săptămâni, când schimbăm partenerii. Dar am încredere că această alternativă este funcțională și potrivită grupei mele.

Materialele cu care lucrăm la grădi sunt insuficiente. Încerc să fac față acestei realități și adun foarte multe materiale din natură. Nu știu dacă ați văzut vreodată cum arată interiorul mașinii unui om care face asta: castane sau ghinde prin portiere, cutii cu crenguțe sau conuri în portbagaj, borcane cu nisip sau pietre de diferite forme, culori și mărimi, frunze sau fructe ciudate găsite cine știe pe unde. Și nu mă limitez doar asta. Caut peste tot oameni care ar putea da o mână de ajutor, care sunt dispuși să investească în educația unor copii pe care îi cunosc sau nu. Unii trec cu vederea motivând că există persoane abilitate care au responsabilitatea asta. Și mi se opresc cuvintele în gât și încep să mă îndoiesc de rolul pe care îl am. Dar există și Oameni care simt și știu cât de important este sprijinul lor. Și îl oferă imediat, chiar atunci când ai nevoie de el. Pe lângă materiale, jocuri și rechizite, ei oferă încredere și vorbe calde, parcă anume zise ca să îmi arate că nu am greșit căutându-i.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑖𝑓𝑖𝑐𝑖𝑙 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑖𝑒𝑟𝑎 𝑡𝑎 𝑠𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆-𝑙 𝑑𝑒𝑝𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖?

DB: Definitivatul în învățământ. M-am înscris de patru ori și de fiecare dată am renunțat la a susține inspecția la grupă. Nu mă simțeam confortabil la gândul că cineva îmi va analiza activitatea și aveam impresia că nu mă voi ridica la nivelul cerut. Am susținut, în cele din urmă, inspecția și am avut șansa ca feedback-ul să îl primesc pe aspectele pozitive cu sugestii de îmbunătățire pe anumite secvențe. Nici acum nu mă simt confortabil când mă gândesc la o eventuală inspecție, dar lucrez la asta.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑟𝑒𝑎/𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑡̦𝑖 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑖 𝑛𝑒𝑣𝑜𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑒/𝑚𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡̦𝑖𝑒?

DB: Nu mă motivează o întâmplare anume sau o reușită personală. Îmi iau motivația din reușitele copiilor pe care am avut șansa să îi pornesc în viață. Primesc mesaje despre facultatea pe care o urmează, despre locul de muncă pe care îl au, despre familiile pe care le întemeiază. Își amintesc de mine pentru cum s-au simțit la grădi iar asta îmi aduce siguranța omului care face ceea ce știe mai bine.

𝑇𝑒 𝑟𝑜𝑔 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑡𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑛𝑜𝑖 𝑢𝑛 𝑣𝑖𝑠 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡̦𝑖 𝑙-𝑎𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑙𝑖𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖.

DB: Mi-am dorit să înființez o livadă. Am început cu 5 pomi, au urmat 10 iar acum sunt 120, toți pe rod. E minunată în orice anotimp și e momentul meu de liniște.

Visez să deschid o grădiniță la liziera unei păduri, într-o zonă de munte. O grădiniță „altfel” la care să poată avea acces copiii care provin din medii defavorizate. Mare parte din activități s-ar desfășura afară, copiii ar avea posibilitatea să rămână cât doresc și fiecare dintre ei ar fi stimulat să se descopere.

𝐴𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑙 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑠𝑎𝑢/𝑠̦𝑖 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑡𝑡𝑜 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑒 𝑔ℎ𝑖𝑑𝑒𝑧𝑖 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆?

DB: „Dă-i unui om o pâine și va fi sătul o zi. Învață un om să facă o pâine și va avea ce mânca toată viața.” – vorbe care îmi motivează activitatea cu copiii.

Campania „Profesori excepționali pentru România” își dorește să vă prezinte oamenii care reușesc cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor și să schimbe în bine educația din România.

Dacă cunoști un astfel de om căruia ai vrea să-i mulțumești și să-l faci cunoscut altora, nu ezita să ne trimiți recomandarea ta, vrem să-i mulțumim și noi pentru tot ceea ce face!

Citește mai multe interviuri cu „Profesori Extraordinari pentru România”!

Descoperă profesori!