Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Claudia Cârstocea

Din seria „Profesori extraordinari pentru România” cu Claudia Cârstocea

Campania „Profesori extraordinari pentru România” își dorește să vă prezinte acei profesori care au har, sunt curajoși, se implică dincolo de ce le cere fișa postului, fac altfel lucrurile reușind cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor.

Contribuie acum

Despre Claudia Cârstocea

Astazi v-o prezentam pe Claudia Carstocea sau Tipa cu stiloul cum mai e cunoscută în mediul online, un blog unde povestește din activitățile ei de la clasă sau împărtășește din experiența ei oricui dorește să o citească. Claudia este învățătoare și facilitator Superteach și este un om foarte direct care spune lucrurilor pe nume și o „profa foarte cool” extrem de îndrăgită de copii.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑧𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖 𝑑𝑎𝑠𝑐𝑎̆𝑙?

CC: În clasa a VIII-a, când urma examenul de admitere la liceu, oscilam între Liceul Pedagogic și Liceul de Artă (am studiat, de mică, pianul). Pentru a intra la Liceul Pedagogic trebuia să treci de probele eliminatorii (dicție, voce și desen), probe care se dădeau înainte. Am o familie minunată, care m-a lăsat întotdeauna să aleg și mi-am zis că aceste probe vor face diferența: dacă le treceam, mergeam la Pedagogic, dacă nu, mă duceam la Liceul de Artă. Le-am trecut cu brio pe toate, nerealizând la vremea aceea că destinul meu era de dascăl: fie învățătoare, fie profesoară de pian.

Cred cu convingere că am cea mai frumoasă meserie din lume și asta fac cel mai bine și cu cea mai mare pasiune. Locul meu în această viață este alături de copii și pentru copii.

𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑠𝑎̆-𝑖 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙 𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑡𝑖𝑛𝑒, 𝑐𝑒 𝑖-𝑎𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛𝑒? 𝐶𝑢𝑚 𝑡𝑒-𝑎𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒?

CC: I-aș spune că sunt cea mai fericită… în sala de clasă, cu ei și pentru ei. Atunci când trag ușa clasei și suntem doar noi, atunci sunt cel mai în largul meu. Acolo râd și mă maimuțăresc, acolo mă vulnerabilizez, acolo creez, acolo le arăt că a greși e cea mai bună modalitate de a învăța, acolo le spun povești – unele dintre cele mai grozave invenții ale omenirii și tot acolo scriem povești împreună, despre fiecare și despre împreună.

I-aș mai spune că una dintre cele mai importante valori este autenticitatea și că ador contextele de învățare din afara sălii de clasă, în excursii, în tabere, în orice loc împreună și că cei mai buni ghizi ai carierei mele profesionale sunt ei, copiii.

𝐶𝑢𝑚 𝑎𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑐𝑜𝑎𝑙𝑎 𝑖𝑑𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑡𝑖𝑛𝑒?

CC: În școala visurilor mele facilitează doar profesori care iubesc copiii și-și iubesc meseria. O școală în care fiecare copil este valorizat, ascultat și ghidat cu blândețe după darurile sale. O comunitate reală în care părinții sprijină profesorii, în care profesorii colaborează, iar copiii sunt prieteni.

Școala, ca spațiu, o văd ca pe un campus, foarte colorată, cu multe spații outdoor, cu dotări pentru fiecare tip de inteligență, cu multe plante, cu animăluțe pe care copiii să le îngrijească și cu multă veselie. O școală în care țelul suprem să fie starea de bine a tuturor celor implicați.

𝐶𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑖 „𝑎𝑙𝑡𝑓𝑒𝑙” 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑗𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑔𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑠̦𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑢𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟 𝑒𝑥𝑡𝑟𝑎𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑎𝑟?

CC: Cred ca fiecare dintre noi facem „altfel”, pentru că, slavă Domnului, suntem diferiți și nu mă consider un profesor extraordinar.

Scopul meu principal este să-i fac pe copii fericiți.

Mă străduiesc să-i fac pe copii să iubească școala, îi las să se exprime, îi las să descopere și să se descopere și le dau aripi.

Ascult cu atenție povestea de viață a fiecăruia și-am înțeles încă din primul an al carierei mele că toate acțiunile unui copil au în spate o motivație. I-am luat și-l iau pe fiecare cu ale lui. Am căutat întotdeauna în elevii mei ce știu și ce pot, nu ce nu știu și nu pot și-am valorificat la maxim. Nu critic și știu că fiecare are ritmul său.

Ce cred că fac bine este că scot la iveală punctele forte ale fiecăruia, îi fac conștienți de ele și îi validez în colectiv. Fiecare copil are nevoie de încredere și de validare. Toți elevii mei au știut și știu la ce sunt ei buni și-și oferă darul lor comunității clasei. Știu, spre exemplu, în echipă, să valorizeze fiecare membru la maximum, câștigând astfel și performanța personală și pe cea a echipei.

Profesorii de gimnaziu, colegii mei, îmi spun, atunci când îmi preiau colectivele, în clasa a V-a, că sunt formați ca o echipă armonioasă, sunt uniți și prieteni.

Ce mi s-a mai demonstrat că fac “altfel” este modul în care gestionez relația cu părinții. I-am perceput întotdeauna ca parteneri fără de care relația nu poate funcționa. Educația, performanța și starea de bine nu se pot dezvolta decât în triada elev-profesor-părinte. Și, de asemenea, și pe dumnealor îi ascult și știu că în spatele fiecăruia este tot câte o poveste de viață. De care țin cont.

Și ca să închei lauda de sine…

ce mai fac “altfel” este că mențin întotdeauna legătura cu foștii elevi. Îi implic în activități comune atunci când iau clasa pregătitoare, merg cu mine în tabere și când sunt la gimnaziu, particip cu drag la zilele lor de naștere și am fost chiar și la o nuntă a unei foste eleve.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑣𝑜𝑐𝑎̆𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑖 𝑖̂𝑛 𝑗𝑜𝑏-𝑢𝑙 𝑡𝑎̆𝑢 𝑠̦𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑙𝑒 𝑔𝑒𝑠𝑡𝑖𝑜𝑛𝑒𝑧𝑖?

CC: De provocări avem parte aproape zilnic.

Cea mai mare provocare pentru mine însă se repetă o dată la cinci ani, atunci când încep o nouă generație. E nevoie de timp și cer răbdare părinților să mă cunoască, să-mi înțeleagă rostul și rolul. Ce mi se pare dificil este să-l fac pe părinte să accepte că o anumită disciplină nu este punctul forte al propriului copil, chiar dacă domnia sa își dorește. Și nu este ușor să accepte că al său copil poate excela la discipline mai puțin „merituoase / bănoase”, dar care-l fac pe el fericit.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑖𝑓𝑖𝑐𝑖𝑙 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑖𝑒𝑟𝑎 𝑡𝑎 𝑠𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑖 𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡 𝑠𝑎̆-𝑙 𝑑𝑒𝑝𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖?

CC: O întâmplare pe care aș numi-o mai degrabă urâtă decât dificilă, s-a petrecut fix în prima mea zi de muncă, zi pe care nu o voi uita niciodată, când un gest necugetat al unei colege mai în vârstă (eu aveam 19 ani) m-a făcut să înțeleg, în cel mai brutal mod cu putință, că nu toți dascălii sunt niște modele – așa cum credeam eu atunci.

La primul consiliu profesoral din acel an, doamna director ne-a prezentat pe cei nou veniți în școală și m-am așezat lângă o colegă (și ea tot în primul an de învățământ), flancate și la stânga și la dreapta de profesori mai vechi din școală. După terminarea consiliului, o doamnă profesor s-a ridicat și ne-a anunțat că era ziua de naștere a unui elev din clasa dânsei, elev al cărei familie era una foarte înstărită în comunitatea respectivă, drept pentru care mama copilului adusese prin intermediul dirigintei două cutii cu bomboane, pentru a servi profesorii.

În loc să lase cutiile pe masă (în absența sărbătoritului), doamna a considerat de cuviință că ar fi potrivit să servească dumneaei. Și luând una dintre cutii, a servit o persoană veche a școlii, a servit-o pe a doua, a sărit peste mine și colega mea și a servit în continuare…

Am rămas realmente șocată și nu am înțeles de ce a procedat doamna așa, însă ce știu sigur este că m-am dus la baie și m-am umflat de plâns și mi s-a ruinat instant credința cu care pășisem în prima mea zi ca învățătoare, că dascălii sunt niște icoane și niște modele fără pată.

Acesta este momentul pe care îl consider cel mai trist, urât și pe care l-am depășit cu greu și, din păcate, cu o lecție de viață care m-a adus brusc cu picioarele pe pământ, de pe norișorul meu roz pe care locuiam la frumoasa vârstă de 19 ani.

Cât despre reale dificultăți, le întâlnesc zilnic, doar că nu le privesc așa. Integrarea unui copil cu handicap grav în clasă, care locuiește într-un centru și aduce cu el tot bagajul acestei suferințe, acceptarea lui de către colegi și gestionarea părinților față de câteva episoade de furie ale acestuia au reprezentat în ultimii patru ani dificultăți. Dar rolul meu este să le rezolv și rolul meu este să fac loc fiecăruia. Iar asta nu e dificil.

𝐶𝑎𝑟𝑒 𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑟𝑒𝑎/𝑟𝑒𝑢𝑠̦𝑖𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑡̦𝑖 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑖 𝑛𝑒𝑣𝑜𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑒/𝑚𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡̦𝑖𝑒?

CC: De două întâmplări îmi amintesc cu mare drag:

În urmă cu 9 ani „m-a găsit” pe o rețea de socializare o fostă elevă din prima mea generație. După câteva zile de vorbit, am fost invitată la o întâlnire surpriză cu colegii ei, pe care nu îi mai văzusem de foarte mulți ani. Și am descoperit, cu lacrimi și amintiri frumoase, că acei copii erau acum oameni mari, cu copii la rândul lor. A fost emoționant și-am înțeles pentru prima oară în mod real ce impact ai, ca învățător, în viața unui copil. A fost minunat!

Iar cea de-a doua întâmplare pe care n-o voi uita niciodată s-a petrecut în urmă cu 4 ani, la finalul călătoriei cu generația anterioară.

Ne aflam într-o sală de spectacole, unde doar se încheiase o piesă de teatru cu ei actori. Am fost rugată să rămân pe scaun, toate luminile s-au stins, a început o melodie foarte frumoasă, iar pe un uriaș ecran a început a fi proiectat un film, despre care nu am avut nici cea mai mică bănuială, pregătit pentru mine de copii și părinții lor. S-au derulat pe rând imagini din cei 5 ani petrecuți împreună, imagini de la activități din clasă, proiecte, vizite, excursii, zile de naștere, petreceri de Crăciun, ateliere cu ei și părinții lor, iar fiecare copil mi-a transmis ce am însemnat eu pentru el/ea și cum m-au văzut ei. A fost copleșitor și a fost singura dată în viața mea când am plâns în hohote…. de fericire. O fericire pe care doar un dascăl o înțelege real.

Motivația supremă pentru mine este aprecierea elevilor mei și a părinților acestora.

𝑇𝑒 𝑟𝑜𝑔 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑚𝑝𝑎̆𝑟𝑡𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑐𝑢 𝑛𝑜𝑖 𝑢𝑛 𝑣𝑖𝑠 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡̦𝑖 𝑙-𝑎𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑙𝑖𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖.

CC: Un vis împlinit este pagina pe care scriu, „Tipa cu stiloul”, pagină care în curând împlinește trei ani și a depășit 3000 de urmăritori, unde povestesc din activitățile mele de la clasă sau împărtășesc din experiența mea oricui dorește să (mă) citească. Este un loc unde comunic cu părinți și dascăli din toată țara și unde îmi ofer sprijinul atunci când îmi este cerut.

Un vis (personal de data aceasta) este să ajung să vizitez Machu Picchu.

Iar la sugestia mai multor persoane, deși încă nu mi-am setat asta, intenționez cândva să scot o carte cu povestiri din școală. Mi-a dat Dumnezeu oportunitatea de a cunoaște povești de viață pe care ar fi valoros să le împărtășesc, cred.

𝐴𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑙 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑠𝑎𝑢/𝑠̦𝑖 𝑢𝑛 𝑚𝑜𝑡𝑡𝑜 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑒 𝑔ℎ𝑖𝑑𝑒𝑧𝑖 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆?

CC: Fosta mea dirigintă din liceu, doamna Doina Mihalașcu, care mi-a predat, timp ce cinci ani, toate disciplinele de specialitate este un dascăl reper în viața mea și îi păstrez un profund respect.

Sunt foarte mulți dascăli minunați în această țară pe care îi urmăresc și care mă inspiră (nu dau nume din teama de a nu omite pe cineva), iar SuperTeach mi-a oferit oportunitatea de a descoperi extrem de mulți oameni dăruiți, care slujesc copiii și educația, profesori cu a căror prietenie mă mândresc și sunt recunoscătoare că-i cunosc. Urmăresc cu mare bucurie profesori excepționali și din Merito, Aspire, Teach for Romania, precum și alții de peste hotare.

Cât despre un motto, îmi place foarte mult proverbul chinezesc care spune „Profesorul deschide ușa, dar de intrat trebuie să intri singur”. M-a motivat și din postura de elev, dar și din cea de dascăl/ facilitator.

Campania „Profesori excepționali pentru România” își dorește să vă prezinte oamenii care reușesc cu adevărat să își lase amprenta în viața elevilor lor și să schimbe în bine educația din România.

Dacă cunoști un astfel de om căruia ai vrea să-i mulțumești și să-l faci cunoscut altora, nu ezita să ne trimiți recomandarea ta, vrem să-i mulțumim și noi pentru tot ceea ce face!

Citește mai multe interviuri cu „Profesori Extraordinari pentru România”!

Descoperă profesori!